Spaţiul proiectat se vrea astăzi o reprezentare de decor subordonat regulilor de compoziţie şi înlăuntrul căruia se petrec activităţile.

Ceea ce se pierde este însă capacitatea arhitecturii de a semnifica şi de a simboliza, adică acea dimensiune poetică a sa. Aşadar este vorba despre regăsirea unei noi experienţe a raporturilor volumelor cu spaţiul în măsura unor reprezentări care au fost părăsite în favoarea unor „certitudini“ metafizice.

Dacă am privi lucrurile din acest punct de vedere, munca în interiorul meseriei ar părea mai semnificativă şi mai motivată. O motivaţie care provine din politică sau din economie, dar care se ataşează în mod existenţial lumii, vieţii cotidiene cu scopul de a distruge abstracţiile şi alienările şi de a conduce către esenţa „lucrurilor“.

Se spune că produsul de arhitectură părăseşte cultul frumosului pentru cel al performanţei, a universalităţii, a evenimentului. El nu mai este nevoit să reprezinte puterea politică. Sunt invocate tot mai mult acum procese în curs de desfăşurare ce se adresează preponderent percepţiilor senzoriale.

Pe de altă parte, discret, se observă o reluare şi dezvoltare a intenţiilor formulate despre specific: conferirea unei individualităţi clădirilor şi locurilor, Ţinând seamă de spaţiul personalizat şi de caracterul ssu. În ultimii ani, deşi exemplele sunt rare şi sporadice, se observă tentaţia spre un joc superficial sau sentimental de forme „anticlasice“ sau tendinţa unor gesticulări „retorice“, goale de sens.

Atât timp cât formă, făcută pentru a transmite libertate şi identitate se reduce la „clisee“ pur şi simplu se pune problemă dacă soluţia nu ar fi aceea de a găsi o interpretare activă a situaţiei, adică un răspuns care să reprezinte o contribuţie reală-în ideea în care „centrul“ poate fi vizat din orice punct al circumferinţei pe tărâmul creaţiei.